Nicaragua – La capătul lumii – Ziua 5 – Granada, Las Isletas și cel mai bun gazpacho eeeveeer!

Ora 6… surpriză! N-am păsări… dar ne trezesc clopotele bisericii care după cum sună mi se pare că sunt în camera de vis-a-vis. Ies desculță din cameră urmărind aroma de cafea… Nasul meu fin nu mă înșelase… Proprietarul vilei unde stăm, un tip din San Francisco, s-a prins că oaspeții lui veniți în mare parte de pe alte fusuri orare sunt cam chiauni și au nevoie de cafea mai de dimineață, așa că se trezea la ora 5 și rezolva problema. Cobor în curtea interioară, îmi da binețe câinele acestuia cu două limbi după ureche, mă congratulează și mâța cu două gheruțe de după scară în semn de invitație la joacă. Îl salut pe proprietar, stăm puțin de vorbă de economia orașului. Îmi spune cât de mult s-a ridicat nivelul de trai în ultimii 5 ani de când venise el aici. Îmi povestește că în prezent fiecare familie are cel puțin un membru cu loc de muncă stabil. După cum mi-o spune înțeleg că e o mare realizare… Îmi povestește de eforturile care se fac pentru educația copiilor și fondurile care se alocă de guvern pentru a asigura fiecărei familii un acoperiș deasupra capului. Stăm de vorba și de controversatul proiect pentru un al doilea canal Panama care leagă oceanele, urmând să traverseze Nicaragua de la Est la Vest. Apar și americancele care ne sunt vecine… de la sală după cum arată… Damn! da astea la ce oră s-au trezit?! Ele sunt deja în Granada de câteva zile, îmi dau câteva ponturi, le salut și merg sus cu cafeaua și o lălăi pe balansoarul din fața camerei.

Eram puțin cam ruptă după ziua de ieri, mai ales că făcusem o micuță insolație, însă o plimbare prin oraș a fost cel mai bun algocalmin.

Granada e definiția orașului colonial din filme. Case viu colorate, curți interioare umbroase care îți desenează uimirea pe chip când mai treci prin fața unei porți rămasă larg deschisă, uși și obloane de lemn lustruit, flori la balcoane, bulevarde largi mărginite de flori, străduțe pietruite pe care încă se joacă copii iar femeile întind haine. 

Orașul este cel mai vizitat din Nicaragua, și pe bună dreptate. Centrul pietonal mărginit de terase și restaurante se continuă până în malul lacului Nicaragua, unde herghelii de cai își fac veacul pe pășunea de un verde smarald din buza apei.

După o tură de oraș, ne îndreptăm înspre lac având în plan un tur cu barca, direcția Las Isletas. Las Isletas este un arhipelag de 365 de insulițe, aflate în mijlocul apei, formate cu mii de ani în urmă, odată cu erupția vulcanului Mombacho. În prezent sunt casă pentru mii de specii de păsări și plante, o adevărată rezervație naturală. Știam noi de pe net că un tur costă cam 20 USD de persoană. Nu am pus botul la tururile oferite de agențiile din centrul Granadei care îți cereau 50 USD /persoană, doar pentru că aveai pielea mai puțin colorată și ne-am îndreptat spre port ca să găsim un nene și ceva care să plutească. Acolo turiști pauză, multe bărci și un rechin care a fost direct pe noi încă din parcare. Mi se ridică tensiunea instant, că nu-mi plăcea omul și începe negocierea. Ne cere într-o engleză stricată 30 USD de persoană, eu mă uit la el și îi spun într-o spaniolă care în urechile mele suna f’king perfect, că bagă mâna și că e prea mult. Scădem la 25. Eu mă țin tare pe poziție, îi arăt bărcile goale care stau și faptul că suntem singurii clienți. Mă întreabă cât vreau să plătesc, eu insist cu 20 USD. Pleacă bombănind nervos înspre chei iar noi dăm să plecăm la rândul nostru. Văzând că nu suntem impresionați de spectacol, vine după noi și ne duce către o barcă. Îi explică barcagiului unde să ne ducă, ne cere 20 USD, noi îi plătim, ferm convinși că restul îi dăm la întoarcere, ne salută nervos și dus a fost. Eu, nu mai înțeleg nimic… Ce e așa supărat? Mă luminează Cristi…a înțeles că vrem să plătim 20 USD cu totul… Aaaaaaa!!! Mno… Nasol pentru el, ce să zic! Bună negociere, oricum…

Barcagiul e tot ce mi-aș fi putut dori. Calm, respectuos, modest. Nu vorbește engleză, însă într-o spaniolă caldă ne povestește cum s-au format insulele, ce specii de păsări și plante vedem. Conduce ușor barca, să nu deranjeze serenitatea locului, oprind când vede că vreau să fac poze. Motorul abia dacă îl auzim.

În jurul nostru o explozie de culori, nuferi la tot pasul și păsări. Pe insule, din loc în loc, câte o vilă impunătoare, mascată de vegetație și palmieri. Ne explică barcagiul că în ultimii 5 ani, insulițele au devenit la mare căutare, multe dintre ele fiind cumpărate de străini.

Pentru 50.000 USD îți tragi o insulă numai a ta, la 10 minute de Granada. Cool, huh? Ținând cont de faptul că în Alba Iulia un apartament de 2 camere e 50.000 EUR… încep să îmi reconsider prioritățile… Ne arată o proprietate impunătoare aparținând familiei care deține marca de rom Flor de Cana. Mamăăăăă… da la cum arată, cred că beau ăștia de sting…

Ne oprim și La Fortalezza, un fort din 1800 și ceva, folosit la apărare. Abordez și cu el controversatul proiect Panama 2. El nu e de acord. Zice că săracii tot săraci vor rămâne, că va fi un dezastru ecologic, că vor avea probleme cu apa (aici trebuie menționat că lacul Nicaragua este cea mai importantă sursă de apă dulce a țării, care în anumite zone poate lipsi, fiind și cea mai scumpă utilitate). O zice cu o amărăciune mascată, simțind cumva că proiectul se va implementa oricum și că nu are puterea să facă ceva. Preocuparea pentru ecologie a unui om atât de simplu, care cu siguranță dpdv economic ar avea de câștigat, nu poate decât să miște ceva în tine. Și stăteam și mă gândeam la ai noștri copaci, care dispar de la iarnă la primăvară, fără să ne pese de nimic…

Trecem ușor fără valuri, pe lângă un grup de turiști în kayak și nu pot decât să mă felicit că nu am ales varianta asta pentru azi, deși dimineața reprezenta o opțiune. La 12 amiaza să te bată soarele ăsta ucigător în cap și să dai la vâsle, zău nu mi se mai părea așa funny. Barcagiul nostru întoarce barca și ne îndreptăm spre Granada. La întoarcere parcă ne uităm la o vedere: în fața noastră lacul, mărginit de pajiști cu cai, iar pe fundal se ițește din verdele junglei frumosul oraș cu coloane albe și case colorate,  în spatele lui tronând cu vârful într-un nor, impresionantul vulcan Mombacho.

Tragem la mal, îi dăm palmat barcagiului cei 20 USD, cu care îl fentasem pe rechin, și căutăm un loc unde să mâncăm ceva.

Numărul 1 pe Tripadvisor, un local mic cu mâncare bio. O luăm pe direcție, parcăm mașina și plecăm pe jos. Cartierul pare destul de shady, nimeni pe stradă, cai și găini în curți.

Oamenii se uită cam ciudat, sau cel puțin așa mi se pare… poate e fusta mea prea scurtă… Instinctul meu de conservare intră din nou în alertă și  din nou îmi caut cuțitașul, pe care binențeles că nu îl aveam… Pentru ce mama zmeului mi l-am mai cărat?!! Să îl țin în bagaj? Noroc că nu stăm prea mult în suspans. GPS-ul ne conduce la o casă pe care nu dai doi bani, ca multe altele din Nicaragua, însă odată ce treci de porți rămâi uimit.

În curtea interioară amenajat un mic restaurant, șic, luminos, cu maxim 6 mese. În spate un cuptor la care gătea  o doamnă zâmbitoare. Meniul destul de simplu, scris cu cretă pe o tablă, toate mesele ocupate. Patronul, un brit la vârsta a doua,  ne poftește pe un scaun până se elibereză vreun loc. În jurul nostru numai tineri aflați în an sabatic.

Trecem în revistă meniul, ne mutăm la masă și mă împlânt direct într-o bere rece. La scurt timp îmi aduce brit-ul un gazpacho de iaurt cu avocado, mentă și ardei iute. Sweet Jezus, da ce buuuun eeeeeeeeeeeeeeee… mno așa ceva mai rar. Îmi explodează în gură un milion de arome și tot ce vreau este să nu se mai gate. Mă abțin cu greu să nu mai comand unul și iau o mușcătură din sandwich-ul lui Cristi. Serioooos?!!! Chiar trebuia să fie cel mai bun sandwich?! Bine, deci chiar știu oamenii ăștia ce fac aici. Îmi place de ei… Îi studiez cu coada ochiului. Undeva înspre 50 de ani amândoi, super friendly, înalți, blonzi și arși de soare, cu zâmbetul omului relaxat pe față. Îmi amintesc de canadianul din Matagalpa “you earn less, you spend less. Life is different here”. Localul e deschis doar de la 10 la 15, de luni până vineri.

Puține feluri de mâncare, însă absolut delicioase, în față restaurantul, în spate casa lor.  Da, într-adevăr viața e diferită aici. Încheiem glorios cu un lemon cake demențial. Ne luăm rămas bun, că rămăsesem ultimii și închidea omul, lăudăm mâncarea și o tăiem spre hotel.

După o siesta scurtă, ne luăm aparatele foto și ieșim din nou în oraș. Seara toți își scot balansoarele în fața casei și orașul vibrează de muzică, povești spuse în căldura toropitoare și râsete gălăgioase de copii. 

Tinerii se întâlnesc în parcuri,  furându-și câte un zâmbet. Încă mai vezi la câte un colț de stradă o fiesta izbucnită spontan, câțiva băieți cântând și câteva fete dansând în ritmuri unduitoare de samba. E un oraș vibrant în care încă lumea îți zâmbește pe stradă, chiar dacă nu sunteți prieteni, în care încă te salută chiar dacă nu te cunoaște.

Soarele care apune aruncă o lumina caldă pe clădirile colorate, încât fiecare colț de stradă e fotografia perfectă. Pe o bordură, în același parc, aceeași doi tineri de cu o seară înainte, cuprinși într-un sărut. Un domn în vârstă se legăna  în balansoar. Turiști leneși își povestesc ziua la terase. Un băiat trece pedalând prin fața mea și pentru o secundă bicicleta roșie pe fundalul clădirii galbene creează coperta de la viitorul număr Național Geographic.

Da! Granada e într-adevăr un curcubeu de culori!

10

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *