Nicaragua – La capătul lumii – Ziua 6 – Popoyo, paradisul surf-ului uitat de lume

Ding, dong, ding, dong… ora 6, sună clopotul bisericii. Deja eram trează de câteva minute. O lălăim pe balansoarul din fața camerei cu o cafea în mâna, savurând primele ore ale dimineții. Ne așteaptă două zile de relaxare pe malul oceanului, așa că o putem întinde cât vrem. Plecăm în jur de 9 din Granada, lăsând în spate clădirile colorate.

Pe drum ne oprim la Laguna del Apoyo, un fost crater vulcanic în care s-a format un lac. De jur împrejur sunt amenajate plaje, pontoane și căsuțe. Stăm la umbră o oră pe un șezlong colorat savurând o băutură galbenă cu un gust demențial și o textură cam ciudată (ce fras au băgat ăștia în ea?) Drumul înspre Popoyo, la fel de drept, ca toate până acum. Ciudat era, că GPS-ul ne arăta că mai avem 18 km și mai facem 40 min. Adică câââââât? O fi de la soare, zic. S-a tâmpit… Și brusc îmi amintesc de o doamnă din Saint Tropez, care îmi spusese cu muuulți ani în urmă “don’t think în km miss”… Great!… te miri pe ce drum ne bagă… Nu termin cu reflecțiile mele profunde și traseul părăsește asfaltul, pe un drum destul de larg, însă evident neasfaltat și desigur cu o grămadă de hârtoape… Mda… acum se explică cele 40 minute… Mno bineeee… zrdânca, zdrânca, dă-i să sune… Mamăăăăăăăă de ar ști ăia de la închirieri pe unde le-am băgat mașina… nu ne-ar mai debloca banii niciodatăăăăăă 🙂 Și ne-ar da cu block pe site… Noroc că era zgâriată oricum pe toate părțile. Încep să mă uit în jur… Copaci înfloriți, totul foarte verde, traversăm sat după sat. O grămadă de copii în uniforme ies de la școală. Strada e plină de soare, praf și râsete. Timpul trece repede și vegetația din ce în ce mai puțină ne dă de știre că ne apropiem de ocean. Găsim destul de rapid Casitas Pacificas, un ansamblu încântător de căsuțe cu stuf.

Stăm 2 minute de povești cu proprietarul, un lituanian americanizat în Florida. Ne recomandă pentru prânz un local în apropiere, unde o și tăiem cu o foame de pomină la purtător. Ne întâmpină o terasă albă, cu lebede la intrare. Da, da, lebede. Ca și piticii noștri… Doar că erau lebede… muuulteee. Scaune și mese albastre de plastic, în spate un bar pe care tronau tot felul de icoane și cruciulițe printre sticle de rom și cola… 

În spatele barului, un TV pe care rula o telenovelă, la care proprietara, o femeie destul de sănătoasă, ca să zic așa, se uita cu destul de multă implicare. Din stânga de undeva, un radio revărsa pe ritmuri de rumba, o maximă suferință a unui domn. Cred că îl lăsase nevasta, din ce înțeleg io. În stânga terasei, leșinați de căldură, găini și cocoși. Mă uit la ei, hmmm, cred că nu au viață lungă pe aici. Căutăm meniul, un american de la o masă din spate ne spune că e scris pe tabla de la bar, dar să nu cercetăm prea mult că oricum nu este decât primul fel de mâncare 🙂 Ne servim cu o bere rece din frigider, îi comandăm doamnei singurul fel disponibil și ne relaxăm în așteptarea mâncării. Masa e gata destul de rapid și e delicioasă. Parcă e cu o găină mai puțin în spate… Îi mulțumim doamnei, ne luăm  costumele de baie și hai la plajă.

Ajung cu picioarele pe nisipul fin. Au, au, au, auuuuu… da ce ardeeeee! Au pornit ăștia cuptorul dedesubt? Sau a erupt în adâncuri ceva vulcan și nu m-am prins încăăăăăăă? O tai rapid pe o bucată scăldată de valuri, ca să pot să îmi reiau poziția verticală. Nu de alta, dar cea chinuită pe care o adoptasem preț de câteva secunde, nu era foarte confortabilă. Hmmm e mai bine aici… Mă aprobă un cățel alb, toropit de soare care stă și el tolănit pe nisipul ud. Mă uit stânga, dreapta… kilometri întregi de plajă pustie, scăldată de valuri albe, un cer de un albastru ireal și un soare ucigător. Hmmm… cred că nu prea e de stat la plajă… hai să găsim un pic de umbră… Bag prima dată o baie, că apa e super caldă, îmi pierd între două valuri și chiloții și sutienul… Shit! le recuperez urgent, deși view-ul nu ar fi  interesat chiar pe nimeni. Găsesc un copac și mă pierd în lumina orbitoare care începe să devină galbenă. E deja ora 3 după amiază și surfer-ii încep să iasă pe plajă luând-o toți înspre stânga, parcă sunt mânați de un curent nevăzut. Unde merg ăștia? Deja mă ia curiozitatea.. hai și noi!

Undeva în față, plaja face un cot, după care e un golf mai ascuns. Pe un promotoriu, un bar cu hamace și șezlonguri care îți oferă o priveliște demențială asupra golfului. Toți surferii pe o rază de câțiva km sunt aglomerați aici, plutind deocamdată pe apă. Nu mai înțeleg nimic… Care e faza? O fi bună băutura, se troznesc ăștia la bar și apoi prind curaj? Îmi iau o Nica Libre și mă tolănesc pe un șezlong. Deodată încep să se agite toți ca niște foci pe uscat, dând din mâini pe plăcile colorate. Uaaaaaaa da ce vaaaal e în spate… E mama tuturor valurilor pe care le-am văzut până acum… Adică din ăla, de care vezi în filme, că e cât casa, și e rotund, să încapi în el, cu spumă albă, care când se prăbușește împroașcă la zeci de metri o plasa fină de stropi. Și începe spectacolul! Trupuri încordate, scăldate de soare și bătute de apă, încep o luptă cu valurile, care pe care. Câteodată câștigă oceanul și preț de câteva secunde îți ții respirația să vezi dacă iasă la suprafață, câteodată câștigă ei și valul îi poartă victorioși zeci de metri în sărituri și contorsionări cum nu am mai văzut până acum. Îmi scot aparatul și click după click imortalizez zâmbete largi, grimase concentrate, fețe victorioase supunând furia oceanului… Și peste tot acest tango, soarele începe să arunce pulbere de aur, pictând un apus absolut spectaculos!

7

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *