Nicaragua – La capătul lumii – Ziua 8 – Ometepe

Mă trezesc super entuziasmată. Azi e ziua în care ajungem pe Ometepe. Adică insula aceea, cu vulcanul acela, al cărui poză m-a făcut să călătoresc la zeci de mii de km de casă… Oare o fi chiar ca în poză? Dacă nu îmi place, dacă era doar o poză și am venit 22 de ore ca nebuna? Dacă erupe vulcanul? Oooo come on… Mihaela… N-o erupe tocmai acum… Bineeee… oricum, o fi, n-o fi, sunt cam târzii răzgândelile. Vedem noi!

Plecăm din portul San Jorge în jur de ora 10, pe o vreme nici înnorată, nici senină. În fața mea recunosc o familie de americani colocatari la hotelul din Granada. Mică Nicaragua asta… Facem aproximativ o oră până în Moyogalpa. Aici nebunie mare. O grămadă de rechini cu taxiuri, scutere și microbuze. Noroc că suntem cu mașina… Ne strecurăm cu “No, gracias” prin marea de oameni și rucsace care zboară de colo până colo, pornim GPS-ul și ne îndreptăm înspre Santa Cruz.

Ometepe e o insulă micuță care arată ca un opt. Sau ca două ochiuri : într-un gălbenuș e vulcanul Concepcion și într-un gălbenuș e Maderas. Ambele sunt active, însă total diferite ca și structură și apariție. Și hike-ul e total diferit.

Concepcion are forma unui con perfect, acoperit până la o treime de junglă verde, cu un crater destul de îngust. Hike-ul durează cam 8 ore, cu o diferență de nivel de 1600 m și merită să te bagi doar DACĂ și accentuez pe DACĂ, ești într-o formă fizică foarte bună (pe bune, nu cum ți-ai dori să fii) nu ai o problemă cu înălțimile, și îți iei un ghid. Ultima parte, cea cu ghidul e de musai. Pentru că în momentul în care ieși în golul alpin, nu mai există cărare și cu atât mai puțin marcaj. E doar piatră vulcanică, care la fiecare pas alunecă, drept urmare chiar ai nevoie de cineva care să mai fi fost odată pe acolo. Și în plus cam 60% din timp, vârful este cufundat în nori. Și dacă nu știi, ai cam pus-o. În sensul în care mai și mor oamenii pe acolo.

Maderas în schimb are o pantă mai domoală, un crater mai larg. Hike-ul e cam de 6 ore, diferența de nivel de 1300 m, însă nici asta nu e piece of cake. Dacă pe primul urci de behăi în golul alpin și faci insolație, pe Maderas urci mult timp prin junglă unde e foarte umed și mult noroi. În crater s-a format un lac, drept urmare aici view-ul arată un pic altfel. Și aici se recomandă ghid. Nu e atât de periculos, însă pentru 20 USD de persoană chiar nu merită să bălăurești cu maimuțele prin junglă.

Noi le aveam în program pe amândouă. Însă ca de obicei viața bate filmul și la fața locului lucrurile se schimbă 🙂 Partea de insulă cu Concepcion este mai dezvoltată, mai multe restaurante, pensiuni, drumul este asfaltat și se poate circula și cu mașină mică. Însă la partea cu vulcanul Maderas nu a ajuns tehnologia, așa că dacă vă aventurați pe acolo, de musai să aveți mașină de teren. Sau motor. Sau cal 🙂 

Ajungem la “El Encanto Garden”, rezidența noastră pentru următoarele două zile. Aici, un domnișor, da, da, un domnișor 🙂 foarte stilat și amabil, într-o engleză destul de prețioasă mă preia direct începând să îmi explice că pe insulă sunt multe insecte, că e un climat tropical, că ei au curățat camera cât de bine au putut… bla, bla… WTF? Nu mai înțelegeam nimic… Și mă trozneste într-o maximă inspirație amintirea, că le scrisesem pe Booking că sunt alergică la insecte și să facă curățenie în cameră ca lumea 🙂 Mamăăăăă… da la cât de stresat era domnișorul mă simțeam minim de la Direcția sanitar veterinară. Îi explic că n-o să chiar mor de mă pișcă un țânțar, maxim mă enervez și le fac un review nașpa pe Booking 😉 Se relaxează pisi în sfârșit, mă gratulează cu un zâmbet și ne poftește în bungalow. Cazarea, niște căsuțe micuțe și drăguțe, răspândite într-o grădina tropicală, traversată de fluturi colorați și păsări .

Intru în cameră, design clasic, pat mare, primul lucru pe care îl văd: o șopârliță mică pe perete… Mă uit la ea, ea la mine, eu mai cu frică, ea mai fix, hotărâm că vom putea coabita, ea se ascunde după pat și eu sper să adoarmă acolo până plecăm de tot. Terasa căsuței e ca o vedere.

Vulcanul Concepcion scăldat de razele soarelui, cu vârful ascuns într-un nor, încadrat de verdele luxuriant al junglei. Păi așa mai merge… M-aș așeza și la o bere, dacă n-ar fi așa ucigător soarele ăsta…

O luăm înspre Santa Cruz ca să ne găsim un ghid pentru a doua zi, că ardeam de nerăbdare să ne cățărăm pe Concepcion. Insula este extrem de frumoasă. Nu m-a dezamăgit deloc. Totul e verde.

Jungla se împreunează deasupra șoselei, încât aproape nu mai vezi albastrul perfect al cerului. Flori luxuriante la tot pasul și fluturi mari care planează în căldura moleșitoare. Din orice parte vii, în fața ta tronează monstrul Concepcion, care oricum te uiți, e de-a dreptul impresionant. Lacul e înconjurat de plaje înguste de nisip populate de cai, papagali vorbitori și niște păsări albe și mari, ce arată ca o coțofană și fac ca niște ciori . Un mix de faună și floră cum rar  mi-a fost dat să văd și să aud… că zău e o gălăgieeeeee….

În Santa Cruz ne făcusem noi planul că ne găsim repede ghid și apoi dăm o plimbare să vedem ce mai e pe acolo. Însă ne lovim de realitatea de la fața locului. În primul rând GPS-ul nostru e bulversat total de adrese de genul “de la benzinărie, trei blocuri înspre est și unul înspre sud”. Adică undeeee? Bălăurim ca niște găini cu insolație, căutând biroul unei agenții de ghizi. Citisem noi pe net de unul Erick, de la Ometepe Tours, care cică e cel mai cel dintre cei. Doar că nu dădeam de el. După câteva rateuri, în sfârșit ajungem la un hostel unde avea biroul. Aici, ne dă cu virgulă că cică e în Elveția? Adică seriooos? Da ce face zău acolo? Doar nu s-a dus la ski? Sau ce? I s-a acrit de atâta căldură? Mno bine, să ne dea pe altul… Se chinuie doamna de acolo preț de 10 minute să ne găsească un ghid, da se pare că nu e nici unul disponibil. I-o fi prins lenea pe toți, altă explicație nu găsesc, că nu eram așa mulți turiști pe insulă. Și cum se pare că aici se merge așa, din gură în gură, ne recomandă pe o doamnă, care cică e singura femeie ghid de pe insulă și care e foarte pricepută. Plecăm noi să o căutăm pe doamna. Găsim biroul, închis desigur. O sunăm, e plecată în Managua. Damn ! Da ce-au pățit toți, zău?! Ne recomandă dânsa pe unul Roberto, care e prieten cu niște briți care au un bar. Mno bine… hai la bar. La bar un tip înalt, slab, uscat la vreo 60 de ani, ne spune că Roberto e…ia ghici! plecat în Costa Rica. Serioooooos?! Cică s-a dus să îl ajute pe un prieten să își reînnoiască viza și că de azi dimineață telefonul îi este închis. “Poate l-au arestat” se distrează britul, că “aici nu știi niciodată cum stai 🙂 “ Ăsta e în lumea lui 🙂  În timp ce ne distrăm, sună telefonul… Robertooooo… mno se pare că nu e încă arestat omul și este și liber mâine. Excelent ! În sfârșit avem ghid.

Rupți după atâta căutare, găsim o terasă cu bere, guacamole și nelipsitele sopârlițe care deja sunt parte din peisaj, și facem planul pentru ziua cea mare. 

8

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *