Indonezia – Țara soarelui răsare – Capitolul 3 – I

Gunung Leuser – cum ne-au fugărit urangutanii – partea I

Ne trezim în jur de 7 cu adrenalina la maxim. Azi avem programat un trek prin junglă, care cică se lasă cu văzut urangutani. Trebuie să menționez că Gunung Leuser National Park este singurul loc din lume, în afară de Borneo, unde urangutanii mai poți fi observați în libertate. Motiv pentru care am făcut un drum de o zi până aici. Ar fi bine să merite urangutanii ăștia efortul 🙂 Nu de alta dar nici foarte ieftin nu a fost. În 2017 Parcul Național a majorat taxele, astfel încât indiferent cu ce ghid mergi, o zi de trekking costă în jur de 50 EUR/persoană (prețul e mare datorită taxei de intrare în parc).

La micul dejun ne împrietenim cu doi canadieni extrem de simpatici, care vor fi și partenerii noștri de drum. Ok, vorba lungă sărăcia omului, ca să zic așa. Mâncat, dat mâna, povestit, etc, hai să o luăm la picior. Vremea grozavă, nu foarte cald, nu foarte umed, fără ploaie. Deocamdată. Noi, opt la număr: eu, Cristi, canadienii, doi nemți, ghidul și un porter. Fiecare vorbește engleză în felul lui, fiecare înțelege ce vrea și răspunde cum poate. Comunicarea domnule la maxim :). Poteca începe să urce ușor prin jungla deasă, de un verde nimicitor. Copacii se întind înspre cer și sunt atât de înalți încât abia le vezi vârful. În curând sunetele junglei se împletesc cu poveștile noastre. Ghidul ne face semn să facem liniște. Se aud niște țipete amețitoare, ceva de de genul ou, ouuuu, ouuuuu… Cică sunt giboni… Cu gâtul dat pe spate, de parcă suntem niște curci bete, căutăm prin frunzișul des, da de, da de, vedem vreunul. “Uite, uite, unul, doi… uaaaa”… scoatem aparatele și pozele, mai mult sau mai puțin reușite, încep să curgă. Tot înaintând pe poteca umedă, care spre disperarea colegei noastre nemțoaice, mai puțin dotată cu un grip bun la papuci, aluneca tot mai tare la vale, dăm de un grup destul de numeros de spanioli, cu media de vârstă în jur de 65+. Hola, hola și como estas, curge de la fiecare turistă cu care ne petrecem. Tot la fiecare bunicuță zâmbitoare, câte un porter chipeș de vreo 20 de ani care le ajuta să coboare pe cărarea lunecoasă. Îmi dau seama repede de unde vine zâmbetul ăsta larg… Îi dăm cu hola, hola, până se termină șirul. Din păcate și gibonii au tăiat-o când au văzut că sunt alții care fac mai mult scandal ca ei. Ușor dezamăgiți, reluăm poteca întortocheată și evident fără marcaje. După nu mult timp vedem primul urangutan. Uaaaa… O femelă cu puiul în brațe se legăna ușor pe liane cercetându-ne curioasă. Strange feeling… parcă te vezi pe tine, cu mai mult păr. Contactul ochi în ochi e și mai ciudat. Mai apare un grup în spatele nostru și femela, începe să urce în coronament, deranjată de specia mai evoluată ca ea.

Noi, entuziasmați maxim, mergem mai departe. Deja gibonii care își continuau hăuitul în copaci și restul de macaci care mai că te trăgeau de păr, deveniseră total neinteresanti. Poteca șerpuia, când la dreapta, când la stânga, în sus și în jos printre liane. Însă aluneca tare ca naiba, mai ales că pământul argilos se înmuiase de la umezeală și formase o mâzgă roșiatică, numai bună de făcut cărămizi. Mă uit în spate la colega noastră de la Germany… Săraca… parcă e Bamby pe gheață. Nu pare prea sportivă, biata de ea… Un pas înainte, două alunecături înapoi… Papucii mei de la Dechatlon fac față cu brio la mâzgă, canadienii nu au nici o treabă. În curând ne împărțim ca selecția naturală în două grupuri: noi cu canadienii și ghidul în față, nemții cu porterul rămân mereu în urmă.

Printre două liane aflăm despre canadieni că au văzut aproape toată lumea. Curg povești despre Ecuador, Namibia, Iordania și altele în care noi nici nu ne-am fi gândit să mergem. Îi studiez atentă. El, la 60 de ani, ea, în jur de 55. Fără riduri evidente, cu un zâmbet mulțumit în ochi. El cu o glumă la fiecare trei cuvinte. Fac mișto unul de celălalt la mare artă. Aflăm că nu au telefon mobil (doar email, adresă poștală, telefonul de acasă și soneria de la ușa), călătoresc în hosteluri și stau cam două luni în fiecare țară. Mda, cred că așa vreau și eu să fiu când mă fac mare… 

Ne oprim după un urcuș sănătos în care am făcut un pic de scrambling pe rădăcini de copaci, să  îi așteptăm și pe our brothers from Germany, pe care îi lăsasem serios în urmă. Ne și gândisem la un moment dat că renunțaseră. Până una alta, dacă tot nu mai vedem nici o maimuță, ca să treacă timpul, vine ghidul cu o ghicitoare:” if you say my name, I will be broken”… say whaaaat? Mno bine… fiecare își dă cu părerea și mai trec cinci minute… ”silence” răspunde Cristi. OMG! Știam eu de ce l-am luat. Știu eu că par deșteaptă, dar în realitate sunt doar convingătoare. Între timp apar și nemții tot asudați. Cred că au slăbit cel puțin 3 kile fiecare, dar oricum pălăria jos pentru tenacitate.

Ne reluăm în formația inițială poteca, ce devine din ce în ce mai tricky, mai ales pe coborâre. La un moment dat, ghidul ne face semn să oprim. O dear God! În fața noastră, o femelă urangutan bloca cărarea uitându-se destul de amenințător către noi. Mno, bine și acum? Ne oprim toți cu adrenalina la maxim, neștiind ce să facem. Însă misterul se evaporă repede și situația devine nasoală când începe să fugă înspre noi cu o față deloc prietenoasă. Serioosss? Numai asta mai lipsea. Porterul încearcă să o ademenească în stânga înspre el, iar noi o luăm cumva în dreapta conduși de ghid, care printre două gâfâituri ne spune că e Mina, una dintre cele mai agresive femele din parc. Agresivă, neagresivă, da nu e proastă deloc. Nu pune botul la vrăjeala dată de porter și ne trage o fugăreală bună prin tufișuri. Noroc că suntem mulți și ne-am împrăștiat ca niște găini bete în cinci direcții. Damn! Mă umflă râsul de ridicolul situației, dar chiar confortabil nu mă simțeam încă. Cu toate astea, normal că ne mânca să o  vedem mai de aproape. Cu gândul la curiozitatea, care în momentul ăsta chiar cred că a ucis pisica, ieșim din tufiș, într-o poieniță mai largă, la fix să dăm bot în bot cu puiul. Excelent! O luăm la fugă din nou, înțelegând motivul primei fugăreli. Ne regrupăm la o distanță ok pentru toată lumea și situația se calmează. Îmi vine și nu îmi vine să scot camera… Parcă toate senzațiile astea aș vrea cumva să mi le întipăresc pe hard și să mi le amintesc cu toate amănuntele. O observăm minute în șir. Puiul se zbenguiește constant pe lângă ea. După circa vreun sfert de oră se plictisește de noi și o ia destul de avântat înspre grupul nostru, cu părul de pe ceafă cam ridicat. Figura asta îmi amintește de toți câinii de stână cu care m-am întâlnit și concluzionez că sigur nu e de bine. Drept urmare o și o iau în jos pe potecă la fugă. Cristi și canadienii, care trebuie să menționez că sunt într-o formă fizică excelentă, mă urmează urgent, depășiți din spate de ghid. Punem o distanță confortabilă între noi și ea și ne oprim să ne tragem sufletul, cu gura până la urechi. Încep glumele să curgă… Cică David “e bine când călătorești în grup să te asiguri că nu ești cel mai încet de acolo” Ahahaha… good one… nu îmi termin hăhăitul, că apar și nemții gâfâind din spate. Mda, cred că astăzi suntem on the safe side 🙂

 

4

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *