Trascău / Vf. Pleșii – Cum am reușit să facem un traseuț de 4 ore în 6 – tur de o zi

E vineri, ora 8 dimineața și după mult timp, vremea pe week-end se anunță incendiară. Literalmente. Mă uit rapid pe hartă, să văd ce variante am aici aproape de casă. Dau și sfară în grupul nostru extins de 8, să văd care are chef să mă însoțească. După câteva replici, rămânem eu cu Iulia în propoziție. Paralela ucigașă 😊. Vă povestesc eu de asta altă dată. Stabilim traseul, un mic circuit Valea Mănăstirii – Râmeț, Vf. Pleșii. Stabilim și ora de plecare 10, sau 11 și deja vinerea nu a mai fost așa grea 😊.

Și pentru că rămăsesem doar eu cu Iulia, pregătirea a fost minimă. Asta ca să nu mă fac  total de rușine și să zic inexistentă. Adică nici nu am cercetat ce diferență de nivel avem, dacă este apă pe traseu, etc, etc. Mno, una e când merg cu prieteni care nu au așa multă experiență cu muntele și mă simt responsabilă, alta e când merg cu cineva care știu că are mai multă experiență ca mine. Din ciclul, ne descurcăm noi. Duhhhh!

Drept urmare ne-am trezit sâmbătă dimineața, în parcarea Cabanei Râmeț, punctul de plecare, fără semnal la telefon: “auzi, tu ți-ai dat jos harta?”, “ăăă, nu”. Ne dăm seama urgent că aplicația nouă Munții Noștri, really, really sucks, pentru că nici măcar nu pornea dacă nu aveam semnal, hartă nu aveam, un print screen la traseu nu făcusem. Ne umflă râsul și începem să ne învârtim ca două curci bete prin parcare, da de, da de vedem vreun semn. Of Mihaelaaaa! Prind o liniuță de semnal și rămân înțepenită într-o poziție demnă de pictat vreo două minute până mi se descarcă harta și reușesc să o import în Locus Map. Mno, așa mai vii de acasă. Identificăm linia roșie de traseu, ce pleacă prin dreapta cabanei pe o cărare destul de largă și hi la deal.

Începutul traseului e destul de bine marcat și cărarea destul de largă. Ne avântăm în povești felurite, oprindu-ne din loc în loc să mâncăm flori de salcâm, adică Iulia și să facem poze, adică eu 😊.

În scurt timp în fața noastră apare o căsuță de poveste. Iarba înaltă până la brâu o îmbracă și parcă plutește deasupra florilor, cu zidurile ei dărăpănate și albastre și acoperișul de paie. O pozăm din toate direcțiile, maxim de încântate. Dau un ochi pe hartă, ca să realizez că suntem total aiurea. Pe cărare, dar nu cea bună. Undeva, la o răscruce, pe care mi-o aminteam perfect, o luasem la stânga. Mnooo bine. Studiem terenul și harta și decidem că nu are rost să ne întoarcem, o luăm pe direct peste deal și vom da în traseu. Zis și făcut. Atâta doar că am behăit un pic până pe culme. Însă dacă nu ne rătăceam, nu am fi văzut căsuța 😊. Stăm un pic sus în deal admirând Cheile Râmețului ce se așterneau în fața noastră și dealurile molcome și verzi.

Ne redresăm înapoi în traseu, ce continuă tot pe bandă roșie pe sub salcâmi în floare. Traversăm cătune, unde suntem întâmpinate de căței lătrăcioși. La unul îi servesc vrăjeala cu “cine-i cel mai frumos cațeeeeel”, însă prietenul lui nu pare impresionat de mâțâiala mea și mă simt nevoită sa dau în aer două zgomote de teaser, care îl calmează urgent. Casele părăsite ne poartă parcă în altă dimensiune de spațiu și timp.

Ținem traseul destul de bine, fără să ne mai abatem de la el, până ieșim dintre copaci, lângă o casă îngrijită, unde un domn tundea iarba.

„Bună ziua!“

„ Bună ziua și în primul rând bine ați venit la noi“

Pfuaaaiii. Rămânem impresionate de întâmpinare. Stăm 5 minute de povești cu domnul, care se asigură că avem la noi tot ce ne trebuie și că ce vedem în dreapta noastră este vârful. Dăm un ochi pe hartă și ne prindem că traseul pe vârf o ia cumva șerpuit în cristiane, până sus. Cercetăm noi coasta din dreapta noastră și hotărâm de comun acord că nu are rost să mergem pe marcaj, că mai bine să o luăm pe drept, pieptiș, că ajungem mai repede. Zis și făcut. Respirăm adânc și dă-i la deal.

Totul merge bine, soarele ne bate în cap, priveliștea se așterne tot mai impresionantă la picioarele noastre. Dăm de un pâlc de copăcei, pe care decidem să îl traversăm pe drept. Mno, asta a fost prima greșeală. Păi frate ce zgârieturi mi-au îndurat mânuțele… Să nu mai vorbesc de picioruțele Iuliei. Nu ne-a iertat nici lanul de urzici ce a urmat. Cred că ne-am tratat reumatismul pentru următoarea decadă. Cam flocăite și cu sângele la vedere, am ieșit și noi din luptă. Ajungem cu suflul întrerupt sus în culme. În dreapta se vedeau niște stânci, în stânga un deal cu vaci. Multe. GPS-ul ne indică stâncile din dreapta, ca fiind vârful. Ne așezăm confortabil.

Iulia scoate un compot de ananas, eu îmi cercetez curioasă ceasul. Urcasem aproape 800 m. Câââââât? Mno la asta nu mă așteptasem. De sus ai o priveliște grozavă, 360 de grade. Se întind în fața ta dealuri verzi, văi cu flori, cătune răsfirate, stânci ce parcă se ridică de nicăieri. În toată serenitatea asta culeg de pe mine o căpușă, iar Iulia vreo trei. Decidem că ăsta e un semn să o luăm la picior.

Datorită faptului că nu mai urcasem pe traseu, ne uităm noi pe unde să coborâm. Vedem jos, mic, mic, drumul unde trebuie să ajungem și dă-i la vale. Gps-ul ne cam dădea cu virgulă și la scurt timp ne oprim că era destul de nasoală panta. În plus, în față noastră se ridicau niște stânci ce nu păreau foarte friendly de traversat. Îmi amintesc de toate poveștile prietenilor noștri de la Salvamont cu turiști blocați în pereți de stâncă și hotărăsc că nu e cazul să îngroșăm și noi rândurile. Așa că hai la deal înapoi pe vârf. Pe care, odată ajunse, ne dăm seama că de fapt nici nu este vârful. Vârful era dealul mare din stânga cu vaci… Damn! Îl admirăm, hotărâm nu mai avem chef să urcăm și până acolo. Mai studiem noi în pic și de comun acord cădem să o luăm pe curbă de nivel la vale, până unde e mai domoală treaba și putem da în drum. Ocolind pe cât posibil măceșii și alte plante nu foarte prietenoase cu picioarele nostre.

Peste încă vreo oră atingem drumul și revenim pe traseu. Traseu pe care bineînțeles că nu l-am urmat prea mult timp, nu de alta dar din nou era tot de o curbă și deja începuse să ne placă pe nemarcate. Dă-i nirvana prin pădure. Ne ferim de niște vaci nebune care păreau extrem de fericite, mai facem câteva poze, ne curentăm ușor încercând să sărim niște garduri pentru animale, care să știți că chiar au curent prin ele (eram ferm convinsă că sunt de formă)  și în scurt timp atingem și punctul roșu de traseu pe care coborâm la cabană.

Cu gura până la ureche, cam flocăite și cu urme de război pe trup hotărâm că a fost minunat.

Concluzia:

Nu prea știu cum arată traseul adevărat, că nu l-am respectat mai mult de jumătate 😊. Nu mergeți fără hartă că nu e foarte bine marcat – cel puțin părțile în care am fost pe marcaj. Am subestimat total dificultatea traseului, prin prisma faptului că nu am cercetat. De musai pantaloni lungi și bluză cu mânecă lungă. 

Rezumat

  • Data parcurgere – iunie 2019
  • Dificultate traseu – mediu
  • Timp parcurgere – 6 h
  • Distanță – 15 km
  • View – jumătate traseu prin pădure și cătune, partea de vârf are priveliște 360 grade
  • Echipament obligatoriu – bocanci cu talpă aderentă
  • Sursă de apă – nu
  • Diferență de nivel  + 880m/ – 780 m
  • Cum ajungi – din Alba Iulia –  direcția Teiuș – Cabana Râmeț – retur
  • Harta  traseuaici
2

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *