Dolomiți – Italia – Col Dala Pieres

Walk beside giants

“Baby, hai trezește-te că a venit căprioara!” Sar ca arsă din pat și țup ca iepurele în fereastră “Ioaaaaaiiiii…ce drăguțăăăăăăă eeee 😊”

După o trezire de acest fel, pe care mi-aș dori-o everyyyyyy dayyyyy, coborâm echipați la micul dejun. Eram cam îndoiți de traseul de azi, că după aglomerația de ieri, îmi venea să mă bag cu capul sub pătură, poate acolo nu mai este nimeni. Intrăm în vorbă cu proprietarul pensiunii care este și ghid printre altele. Se râde bine de noi când îi povestim de cohortele de oameni de pe traseul Sasso Lungo, adică “voi nu știați că este cel mai popular traseu de aici?” “ăăăăăăăhmmmm, nu”, ne trage de limbă să vadă în ce stadiu de pregatire fizică suntem și dispare. Noi, ne uităm după el ca proștii. Face mișto de noi și pleacă? Nu apucăm să ne dumirim care e faza că apare al nostru cu ditai harta… Păi așa mai vii de acasă. “Hai să vă propun un traseu, pe care vă garantez eu că nu întâlniți oameni”. Ieiiiiii…deja făceam triplu șurub… Traseu spre vârful Col Dala Pieres. Ne uităm noi și 2D și 3D, că în zona asta trebuie să cercetezi bine, vedem că nu e chiar gravă treaba, vremea se anunța brici, mulțumim omului și hai.

Din Selva vă puneți și voi pe GPS-ul pe Rifuggio Firenze, până unde faci vreo 20 de minute, și poți lăsa mașina. Sau varianta numărul doi cu autobuzul din Selva, spre Plan de Tieja (care este gratuit), de acolo se ia alt autobuz din centru care te duce până la baza telecabinei, cu care urci sus la Col Raiser iar de acolo, pe jos înspre refugiul Firenze.

De la refugiul Firenze, iei indicatorul 17 B de Col Dala Pieres. Și totul începe bineînțeles cu o urcare. În prima fază printre brazi înalți și jneapăn. Pe când urcam eu mai cu spor mă opresc nițel în cărare și mă uit în spate. Mamăăăăăă…”Baby, baby, uită-te înapoi”. OMG… în spatele nostru se ridicau în toată splendoarea lor turnurile Furchetta parcă mai amenințătoare ca în prima zi când făcuserăm cunoștință. Cerul era lăptos și parcă dădea să plouă, dar mă durea la cot, ca să zic așa și nici că îmi păsa la cât de frumos era muntele.  O reverie… Stâncă, iarbă, nimeni pe rază de câteva sute de metri. Îmi scot aparatul, telefonul meu, al lui Cristi și încep să trag cadre din toate direcțiile posibile.

Pe când eram eu mai chircită lângă un bolovan, încercând să prind cu apertură mică iarba, floricelele și Furchetta în spate, un țipăt strident îmi perforează urechile de era cât pe ce să surzesc și să îmi scap filtrul între pietre. Mă ridic alarmată, căutând niscaiva marmote sau alte patrupede în pericol de moarte. Când colo, ce să vezi… era o bipedă blondă și voluptoasă care își exprima bucuria înălțând spre bolta albastră sunete pe octave extrem de înalte. O judec rapid pornind de la pantalonii muuuult prea scurți, maieul muuuuult prea decoltat și părul în briza vântului pe care și-l flutura să dea bine la pozele cu care o congratula iubitul. Acuma între noi fie vorba, făceam eu pe superioara că “uite măi la asta, cum vine la munte îmbrăcată și mai și țipă ca o descreierată de se ascund caprele negre” însă pot să recunosc că mi-era ciudă de numa, că arăta beton blondina și echipată, neechipată, dar ducea traseul fără probleme.

Îmi înghit eu ciuda în barbă, promițându-mi să mănânc numai iarbă ca iepurii, de acu’ încolo și hai la deal. Din pădure, treci direct de la un urcuș istovitor, pe un grohotiș destul de mobil și la fel de istovitor. Cărarea șerpuia înspre vârf, iar piatra era atât de albă încât în lumina soarelui strălucea ca zăpada, astfel încât trebuia să mă opresc să ginesc traseul. În spatele nostru se zăreau acum perfect toate vârfurile din Puez Odle. O minunăție, mai ales că bătea vântul și nu mai auzeam țipetele blondinei din fața mea.

Traseul la un moment dat o ia razant, spre Forcella dla Piza, pe un abruptiș de te lua cu amețeală, însă încercam să evit să mă uit în jos și mă concentram pe fiecare pas. Nasol era că aluneca de numa grohotișul ăsta și numai bombăneam că cine hantătar mă pusese să vin pe acolo. Din loc în loc, erau montate scări și parapeți din bușteni, ca să nu o ia la vale toată pietrăraia aia.

Dobândim partea asta care este cea mai dificilă din traseu și ne trezim sus în șa, într-o priveliște demențială.

În stânga noastră se așternea arid Col Dala Pieres, în față Ștevia, în dreapta zăream o parte din grupul Sella. Ne-am așezat și pentru prima dată în viață mea am simțit nevoia să filmez. Evident că a ieșit ca porcul videoul, dar trebuia imortalizat locul și momentul. Mi-am scos binoclul și am început să cercetez atentă Col Dala Pieres unde trebuia să urcăm. Peretele era atât de drept încât zău nu îmi dădeam seama pe unde fras e traseul. Pe când eram tot mai nedumerită, un punct roșu și unul albastru îmi apar pe radar, deplasându-se încet pe la jumătatea masivului. “Whaaaaat? Pe cărarea aia mică, mică și suspendată? Are you kidddin’ me? Io pe acolo nu mă duc” decretez nervoasă și sigură pe mine. Cristi se apucă de râs “bine, bine, da de ce te cerți cu mine, că nu am făcut eu cărarea”. Mă umflă și pe mine râsul și hotărâm de comun acord că mai fain se vede Col Dala Pieres de aici. Dacă de aproape e urât? 😊 Așa că o luăm spre drepta, direcția Refugiul Stevia.

La refugiu ajungi  pe o cărăruie îngustă, prin ierbuța verde, fără abruptișuri care să îmi dea amețeală și blondine care să mă înnegrească de invidie.

Refugiul e de fapt o căbănuță de poveste, cocoțată la 2300 m, înconjurată de un view demențial, oi albe, marmote curioase și șezlonguri roșii. Am arvunit două și ne-am cufundat în tabloul spectaculos care ne lăsa fără grai. Soarele își arunca razele aurii asupra munților și grohotișul alb strălucea ca zăpadă. Noi savuram o bere și un ștrudel cu gust de scorțișoară. Îmi venea să îmi țâp telefonul și să rămân acolo for a life time… Cu greu, după o lălăială de vreo oră, am lăsat refugiul în urmă și am luat drumul de întoarcere. Care are numărul 17A și este unul singur, așa că nu aveți cum să vă pierdeți. O să vă poarte pe pajiști pustii, pe lângă stânci amenințătoare și o să vă dea lovitura de grație cu un drum cu scări, prin pădure, unde la vreo 400 m diferență de nivel pe o bucată destul de scurtă, ligamentele mele au făcut grevă și au zis că așa nu se mai poate. Așa că am tras o trântă de am văzut stele verzi. Ocazie cu care am renegociat pacea cu ele, m-am ridicat de jos și am ajuns și noi în Selva, târându-ne picioarele dar cu toți dinții la vedere de atâta fericire.

What a day!

Rezumat

  • Data parcurgere – iulie 2018
  • Dificultate traseu – mediu
  • Timp parcurgere – 5 h
  • Distanță – 10 km
  • View – tot traseul oferă priveliște înspre munți
  • Echipament obligatoriu – bocanci cu talpă aderentă
  • Sursă de apă – da, în refugii
  • Diferență de nivel  +620 m/ – 620 m
  • Tip traseu – liniar
  • Cum ajungi – din Selva spre Plan de Tieja – cabina Col Raiser – Refugiul Firenze – traseu 17B – Forcella dla Piza – Refugiul Stevia – traseu 17A – Selva 

Acest articol face parte din seria Dolomiți. Dacă vrei sa citești toate capitolele, le poți găsi AICI.

3

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *