Dolomiti – Italia – Val di Funes

Cu bița în rai

Azi e ziua de relax, poze și de văzut din toate unghiurile bisericuța albă care mi-a topit inima și care a declanșat de fapt această excursie. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, la mine totul începe cu o poză. Și la mama zmeului în Nicaragua, la fel am ajuns… după o poză… Hmmmm… poate mai am un pic de lucru la partea asta cu impulsivitatea 😊

Planul era să mergem în Val di Funes cu mașina, unde să ne închiriem două bițe și să facem un circuit care să cuprindă frumoasa biserică San Giovanni, satul Santa Maddalena și fermecătoarea Val di Funes.

Zis și făcut. Bițele le-am găsit la un domn tare drăguț din Val di Funes. E-bike Vilnoss îi zice la firmă și îi poți găsi aici. Având în vedere că le cerusem doar pentru 4 ore, am lălăit-o la micul dejun și apoi la soare pe șezlong până mi s-a făcut fundul pătrat și am decis că până aici cu atâta stat.

Din Selva până în Santa Maddalena faci vreo 45 de minute cu mașina. Până în Santa Caterina drumul te duce pe autostrăzi și drumuri naționale plictisitoare, însă apoi faci dreapta și intri pe valea din spatele masivului Puez Odle, prin sătuce cu case miniaturile, dichisite cu flori la ferestre, pajiști de un verde dureros, garduri de lemn ars de soare și ros de vânt. Nimeni pe străzi și parcă și puținele mașini care trec, reduc viteza ca să nu strice serenitatea locului. Și peste tot acest peisaj coborât din basme tronează Furchetta cu ale lui turnuri amenințătoare, care din spate, par mai abrupte și neprietenoase.

Ne oprim la Pitzock, un restaurant micuț de lângă Santa Maddalena, ca să lăsăm mașina și să preluăm bicicletele. Pentru că ajunsesem mai repede, decidem să ne luăm și prânzul. Așa că am început ca orice om sănătos la cap care se află în Italia, cu un pahar de vin 🙂 Scăldat cu o porție delicioase de paste și încununat cu un espresso și doi biscuiți. Plini și cam chercheliți, ne-am preluat bicicletele electrice de un portocaliu înțepător și după un mic instructaj și dotarea cu o hartă a eventualelor trasee am luat-o la deal.

Ce să vă spun eu despre bicicletele electrice… Că sunt pretty awesome și că sunt cea mai tare invenție eeeeveeer! Acum nu vă imaginați că stai ca nesimțitul și te duce, că nu sunt cu motor, sunt doar electrice. La pedale tot dai, însă pe urcare nu resimți aproape deloc efortul de rampă. Pe lângă asta am descoperit ce înseamnă să te dai cu o biță cu cadru mare și roți late. Ca urmare primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns acasă a fost să îmi vând bicicleta mea și să îmi iau una mai mare. Un dezavantaj este faptul că sunt destul de grele și la câteva pasaje unde a fost necesar să o iau în brațe era cât pe ce să mă prăbușesc în colbul drumului. Așa că l-am împuternicit pe soț să facă el treaba asta de bărbat, nu?

Să revenim… De la restaurant până în Santa Maddalena cu bița faci vreo 10 minute, dar noi ne-am tot oprit să facem milioane de poze, că prea era frumos ce vedeam. Frumoasa bisericuța San Giovanni o să vi se arate după o curbă la dreapta, pe o pajiște cu flori multicolore. O să vă prindeți că e acolo după multitudinea de autocare și mașini parcate pe marginea drumului.

Eram atât de emoționată că aproape mi-am aruncat bicicleta în drum peste doi asiatici și cu aparatul în mâna am tăiat-o pe pajiștea înflorată. Moment perfect să mă certe un domn, că n-am voie să intru în lanul de floricele. Wait, what? Da de ceeeee? Că nu îmi fac buchet să mă pozez cu el? Mă rog… Locul este atât de frumos încât după câteva poze febrile, că o prinsesem între două autocare și nu mai era nimeni, m-am așezat în iarbă, nu pe flori, ca să mi-o iau din nou și mă uitam ca tâmpa. Biserica albă, scăldată de soarele după amiezii  radia liniște și serenitate. Din nou au început să mi se învârtă în minte planurile de demisie și mutat în patria vinului bun și a munților înalți.

M-a cules Cristi din reverie și cu mare părere de rău, după încă o tură de clișee am luat-o cu bița sus pe munte, mai ales că mă durea la cot de diferența de nivel.

În plus de asta făcuseră oamenii ăștia gospodari niște piste… pfuai, iai, iai… drepte ca în palmă, numai că nu erau și asfaltate, care te purtau prin pădure, până în gol alpin. Din loc în loc, ne opream în marginea cărării să mai pozăm o veveriță sau pur și simplu să ne minunăm de razele soarelui care țeseau lumina printre frunze.

După ce am parcat bițele la Zans am mai făcut o turuță micuță per pedes înspre Refugiul Genova. Traseuț care m-a convins că data viitoare când voi vizita Dolomiții să mă transform în stană de sare dacă oi sta în altă parte decât în refugii. La Genova am savurat o bere și am scrutat cu binoclul crestele însorite, da de, da de văd și eu o capră. Nu a fost să fie… Acum nu le poți avea chiar pe toate. Drumul de întoarcere spre Zans, a urmat o cărare care parcă de-a dracului era făcută să îți ofere priveliști care îți tăiau respirația. Așa că ne tot opream și nu ne mai venea să ne dăm jos din rai.

Odată cu noi, cobora și soarele, iar ultimele raze aureau crestele înalte spunându-ne la revedere.

Drumul de întoarcere înspre Selva l-am făcut în liniște admirând apusul.

Acest articol face parte din seria Dolomiți. Dacă vrei sa citești toate capitolele, le poți găsi AICI.

1

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *