Introducere

Primul capitol din seria Munții Retezat

O relație de 7 ani

Munții Retezat îmi sunt o parte din suflet încă de acum 7 ani când am pus prima dată piciorul, încălțat în adidași albi de sală, pe stâncile lui de granit. Ca paltonarii ce mănâncă sâmburi, ce mai. Mai am încă prima poză. Eram toată fancy, în pantaloni de treling, cu tricou de bumbac  și ochelary Ray Ban. Doar ochelarii au mai rămas… Mi-am aruncat plămânii afară până la Bucura, traseu pe care acum nici nu respir prea greu în două ore cu lălăieli, deși aveam o părere foarte bună despre mine și pregătirea mea fizică. În apărarea persoanei mele arogante de atunci, traseul venea după o recuperare de 6 luni de la operația de genunchi. Am descoperit că la munte nu e chiar ca în filme, că adidașii sucks și îți sunt foarte folositori la  sală sau în parc, iar la munte te ajută doar la a da cu fundul de pământ pe grohotiș, aspect care te lasă cu ceva vânătăi. Că bumbacul nu ține cald, dar ține frig când transpiri, că nu te poți duce cu mâna în buzunar, ca floarea și îți trebuie rucsac iar caprele negre nu vin să te înghiontească de la spate, ca să te poți lăuda la prieteni ce cool ești tu că ai fost la munte. Că la munte dimineață înseamnă la 7, nu la 10, că noaptea când vine, vine și e beznă, că vântul când bate nu se joacă și norii când apar, nu apar degeaba, că vin cu treabă. Că atunci când e frig mai bine să te îmbraci și că mai bine o dai dracului de freză decât să îți înghețe urechile. Că pozele sexy la munte sunt pentru rookies și că acolo te duci să admiri natura, nu să îți admire alții bombeurile.

Relația mea cu Retezatul însă nu s-a oprit la febra musculară care m-a țintuit atunci vreo două zile în poziții destul de ciudate. M-am încăpățânat și pentru că sunt o zână fashionistă, bineînțeles că primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă echipez. Am dat iama în magazinele de profil și încet, încet, pe parcursul celor 7 ani garderoba mea s-a îmbunătățit considerabil, cunoștințele mele la fel, iar muntele s-a arătat tot mai binevoitor. Acu’ știu și eu unde e dreapta și stânga, din ce direcție am venit și încotro mă îndrept, să nu mai sar ca arsă când aud o mișcare în tufiș. Știu cum se aude o pasăre prin frunze (total diferit de un mistreț prin frunze), că țipătul unei marmote seamănă doar cu țipătul unei marmote (cu siguranță nu cu chemarea unui râs, așa cum netoata de mine credea prima dată când am auzit acest sunet), că viperele nu sunt șerpi BOA, nu au doi metri și nu sar la gât.

Am fost extrem de fidelă Retezatului și pentru că și el a fost răbdător cu mine, nu l-am trădat și l-am descoperit din toate laturile în tot acest timp. Îl cunosc acum din toate părțile și văd în minte fiecare vârf. Am ajuns să am trasee preferate și să am și trasee nemarcate preferate. Nu mă mai panichez când dau de stâne, că ciobanii sunt funny și sociabili, câinii nu sunt atât de fioroși precum li s-a dus buhul iar oile… ca oile…multe și toante. Cu urșii am o relație pe nevăzute, care îmi doresc din tot sufletul să rămână astfel. Cu caprele negre însă e pasională treaba, rău de tot… Le visez, mi le imaginez, abia aștept să le văd din nou, însă sunt năbădăioase, apar prin surprindere, doar când vor ele, se lasă așteptate, provoacă emoții puternice, dispar rapid și te lasă cu ochii în soare.

În fiecare an îmi promit că voi vizita și alți munți și uneori chiar o fac, însă mereu mă întorc la Retezat, muntele cu 100 de lacuri albastre, cu vârfurile de granit ascuțit, apărate de lespezi mari năpădite de licheni. Muntele înconjurat de jneapăn verde ca smaraldul prin care vântul șuieră acoperind țipătul marmotelor. Muntele unde caprele negre privesc curioase printre stânci și soarele apune portocaliu pe după ele. Muntele unde pădurea veche acoperă cerul și tăinuiește povești nespuse, unde veverițele se aleargă bezmetice prin mușchiul moale brodat de roua dimineții. Muntele care m-a învățat să fiu responsabilă și răbdătoare și să apreciez ce e frumos. Care mi-a arătat ce e important și unde să mă îndrept când mi-e greu. M-a învățat să fiu umilă și să am respect. Nu îmi ies toate încă, dar știu că mă va primi din nou, ca să mi le mai arate încă o dată… Muntele meu de suflet, Retezat.

Notă: pozele de mai jos au fost făcute de-a lungul ultimilor 7 ani așa că fiți îngăduitori vis-a-vis de calitate 🙂

Acest articol face parte din seria Munții Retezat. Dacă vrei sa citești toate capitolele, le poți găsi AICI.

5

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *