Cambodgia – Cap. 5 – Siem Reap

Misteriosul Angkor – Cât de sus înseamnă sus

Doar țăcănitul aparatelor foto mai sparg liniștea în vechiul și misteriosul Angkor… Suntem pierduți printre pietre purtătoare a unor istorii vechi de sute de ani, clădite de mâini muncite pentru a aduce ofrande zeilor măreți. Acum, atârnă în echilibru precar unele peste altele, iar jungla încearcă să își redobândească teritoriul, într-o luptă de guerilă cu eforturile de conservare ale civilizației.

Ne aflăm într-unul din templele complexului Angkor Wat. De comun acord cu șoferul nostru, Dara, căruia Cristi i-a zis vreo două zile Deva, am decis să facem turul în sens invers, să nu ne lovim de puhoaiele de turiști, cărora desigur că le îngroșam și noi rândurile.

Primul templu, Banteay Kdei. Nu foarte mare, dar numai bine că ne facem încălzirea. La propriu și la figurat că afară sunt 30 de grade deja și mi se pare că poți face omletă pe granitul încins. Ok, văzut, plăcut. Următorul, micuț dar abrupt tare. Ne atrage atenția Dara să urcăm pe partea din spate, că e mai ușor. Eu ajung la scări, mă uit în sus. Are u kiddin‘ me? Dacă pe aici e bine cum o fi pe partea cealaltă? Instinctul de conservare mi se activează instant și în minte mi se înșiră ca la bazar tot echipamentul de care aș avea nevoie să urc în siguranță: cască, kit de via feratta, bocanci. Și un spital pe aproape de preferat. Mai bodogăn eu în gând și hai la deal. Nu te uita în jos, nu te uita în jos, nu te uita în jos… Damn it! Nu era vorba că nu te uiți, Mihaela! Mă concentrez pe fiecare treaptă, întrebându-mă cum urcau călugării pe aici, că sunt tare micuți de înălțime și mai și poartă rochiile alea portocalii asortate cu șlapi. Whatever…

Ajung în sfârșit sus. A meritat transpirația… Cerul de un albastru ireal îmbracă vârfurile templelor din jur, ițite unul câte unul din jungla deasă. Ne odihnim puțin că ne toropise căldură și hai jos. O dear God! Pe acolo am urcaaaaat? Am exact același sentiment ca în orice tură de munte când mă simt extrem de inconfortabil la urcare și apoi doar gândul că trebuie să cobor pe unde am urcat, mă face să aleg alt traseu. Aici nu prea aveam varianta alternativă, așa că am lăsat figurile deoparte, mi-am înghițit comentariile și cu atenție, am ajuns jos.

Din templu, în templu ajungem și la Ta Phrom, unde s-a filmat Tomb Rider. Stup de influensărițe, care mai de care mai îmbrăcate. NOT. Pe unele le-a și certat rău domnul de la pază, de au trebuit să își cumpere o  rochioară galbenă cu 5 dolari, să le lase să intre din nou, pe post de Kessler sisters. Nici o șansă pentru o fotografie decentă.

Am luat-o încet pe lângă cărare, admirând templul din exterior. Într-un colț retras, o tânără amețitor de frumoasă, perfora bucăți de piele, modelând forme și siluete, pentru a fi înrămate. Am admirat în tăcere măiestria și repeziciunea cu care degetele îi zburdau pe pielea aspră.

La poarta de ieșire un țânc de vreo 3 ani, cățărat pe bolovani, făcea senzație cu tumbele lui. Dincolo de poartă, zarvă ca la bâlci. Tuk-tuk-uri înșirate, așteptând turiști chiauni de căldură și înecați de praful Angkorului, tarabe ce îți ofereau de la pălării, la rochiuțe și suveniruri, tot ce doreai. Prețul minim 1 dolar. Zecimalele au dispărut.

Următoarea oprire Angkor Thom, orașul cetate cu al lui frumos Bayon. Recunosc că acesta este preferatul meu. Templul este maiestuos, încâlcit, misterios, alambicat, grandios. Fiecare și toate împreună. Ar fi bine să citiți puțină istorie înainte. Bayon a fost construit în secolul 12 de către regele Jayavarman VII și a servit pe post de capitală a orașului cetate Angkor Thom.  Grandioasa construcție se întinde pe 9 km² și te poartă prin clădiri obscure și încâlcite, luminate razant de soarele strecurat de bolta ascuțită. Fețele zâmbitoare sculptate în piatră, te întâmpină de fiecare dată când ieși dintr-o încăpere. Misterios rămâne surâsul, aurit de apusul soarelui, până în prezent nedeslușit, pentru că nici acum scriptele nu ne-au lămurit care este motivul său.

De la Bayon, am mai bifat templul Baupfon care are o intrare magică. Un ponton, dacă îl pot numi așa, mărginit de două lacuri, oglindesc jungla deasă. Bineînțeles că mi-am dorit o poză cu intrarea în templu, fără gloate de oameni și după ce am așteptat după toți chinezii și toate influensărițele să se pozeze din toate direcțiile, am prins o fereastră de exact două secunde. Și ca o deșteaptă, care sunt, eu, am apăsat butonul de filmare. Până m-am deșteptat, era plin iar. Damn it!

De ciudă mi-a venit să îmi țîp aparatul, că nu îl merit și să fac poze cu telefonul toată viața. Tot bombănind, nu m-am prea uitat la picioare, ocazie cu care am tras o trântă demnă de o zână ce apare pe unicorni stropiți cu praf de stele. Ce vorbești, că m-am împrăștiat toată pe loc drept, cotul îmi sângera și degetul mare de la picior îmi era ușor amorțit. This is just great, Wihaela (am uitat să vă spun că așa îmi spune Dara). Nici nu merit alt nume decât Wihaela. Hai la o bere, poate mi se spală păcatele și îmi revine și mie norocul . După o bere, cireașa de pe tort, Angkor Wat.

 

Acest articol face parte din seria Cambodgia. Dacă vrei sa citești toate capitolele, le poți găsi AICI.

5

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *