Nicaragua – vulcanul Concepcion

O poveste despre un vulcan, un ghid nebun și un copil în șlapi

Mă trezesc coțo-ciorile…da din ce e făcută frate căsuța asta…că parcă în capul meu sar… Mă uit la ceas… e 4.30 dimineața. 

Lumina portocalie de afară contrazice ora… Sunt grozav de emoționată…E ca atunci când eram copil, mă trezeam să merg în excursie și aveam nodul acela în stomac, că nu știam ce mă așteaptă…Îmi savurez cafeaua pe terasă împreună cu o veveriță tare curioasă. Și ciudată. Și albă. Privim amândouă, eu la Concepcion, ea la biscuitele de lângă cafeaua mea…Îi dau trezirea lui Cristi și după un duș rapid în compania selectă a unei șopârlobroaște care se ascunsese după robinetul din baie, ne echipăm și pornim să ne culegem ghidul, AKA Roberto, the man.

Bineînțeles că facem mai mult pe drum decât am estimat, bineînțeles că întârziem, bineînțeles că Roberto nu e nervos, supărat sau altele…”Is your day, today, guys”. Păi da domle’. Cu relax-ul ăsta încep să mă obișnuiesc. Faină țară! Ne duce Roberto să bem o cafea către un chioșc ce emite miresme îmbietoare. Mă întreabă dacă vreau espresso, cu lapte, lungă… Eu, mirată că putem găsi un espressor la ora 6 dimineața mă uit înăuntru. Surpriză, e espressor uman. O doamnă dodoloață, cu un bidon de apă caldă în stânga și niște plicuri în dreapta, bagă mare la comenzi. Pasul 1 se ia comanda, pasul 2 se desface pliculețul cu conținut sută la sută bio, pasul 3 se toarnă apă din bidon cu o cănuță de metal, pasul 4 bagi banii prin gemuleț și gata treaba. Fain așa! Coadă mare la espressor. Noi eram cei mai exotici. Ceilalți probabil așteptau să înceapă ziua de muncă. 

Intrăm în vorbă cu un băiat de acolo. Slavă Domnului și PRO TV pentru spaniola mea de baltă, mai putem socializa și noi. Cică muchacho vrea să se facă ghid ca și Roberto. Fain job, zic. Păi atunci hai cu noi azi, pe Concepcion, să vezi și tu cum e…Ha, ha, ha, râdem toți, doar că muchacho ia în serios invitația mea la bahulă și nu mică mi-e mirarea când îl văd în blugi, șlapi și tricou că vine cu noi la mașină. Serioooos!? Mă uit la Roberto, ăsta se hlizea maxim. Auzi, da câți ani are muchacho întreb. Cică 14… Așaaa muult? I-aș fi dat maxim 10. Îl întreb pe Roberto dacă e ok, să vină așa neechipat, că de… eu citisem pe net că hike-ul ăsta nu e chiar de ici de colo. Mă liniștește Roberto că e totul ok, că cică ei umblă în șlapi mereu și că să vină, să învețe cum se fac banii. Eu îmi blestem socializarea și jur să nu mai scot un cuvânt în spaniolă până plec. Bun așa, bombăn în gând… m-am ales cu un copil cretin care vine în șlapi la o drumeție de 10 ore și cu un ghid tembel care îl încurajează. Nu chiar filmul pe care îl programasem. Las la o parte gândurile și îmi propun să mă bucur maxim de ziua asta.

Începem hike-ul prin pădurea tropicală, însoțiți de urletele maimuțelor pe care nu le vedem deocamdată și pe care probabil le deranjasem la ora asta. Concepcion nu se zărește, urcarea nu e abruptă, însă e continuă și mă termină căldura asta umedă. În jurul nostru pădurea de un verde ireal acoperă cerul și fluturi mari, albaștri ne însoțesc. Uite, uite, uite! O maimuță, o maimuță! Dedic primei maimuțe urlătoare circa cinci minute de pauză. Zice Roberto, dă-te mai încoa că e femelă și nu-i place de ține și s-ar putea să urineze… Na mă! Da ce? chiar așa de prost crescute sunt? Ce i-am făcut zău? Că nu e ca și când aș fi vrut să mă dau la bărbat’su! Că e mic, urât și negru… Not exactly my type…Mă uit la ele, ele la mine, hotărâm, ea să fie civilizată, eu să nu îi fur bărbatu’ și urcăm mai departe. Încă o oră de urcat și ieșim din pădure. Cred că am slăbit două kile deja. Curge apa pe mine de parcă sunt legată la pompă.

“Auzi, aici ce animale periculoase sunt?” îl întreabă Cristi pe Roberto.

“Aaaaa… nu sunt, că le-au împușcat braconierii pe toate… numa șerpi.”

“Veninoși?”

“Daaaaa… este unul care dacă te mușcă ai cam 5 minute în care trebuie să îți administrezi antiveninul că dacă nu, mori. Da, acum că suntem în mișcare, s-ar putea să fie numa’ trei.”

Great! Ăsta face mișto? Cu gândul la șerpii care dacă mă mușcă o să mor în chinuri groaznice, mă prăbușesc pe o piatră ca să admir priveliștea. 

În fața noastră se deschide insula, până la malul lacului Nicaragua. Din loc în loc se văd satele, mici, mici. În spatele nostru, înconjurat de nori se ridică Concepcion. Mă tot uit să văd care o fi poteca, că din unghiul în care stau mi se pare tare abrupt.

“Ăăăăăă… nu este potecă, zice Roberto, că tot cad pietre și se strică. Da haideți după mine.”

Ok, o iau după el, în spatele meu muchacho, căruia îi cam dădeau cu virgulă șlapii pe roca puternic alunecătoare și Cristi, care probabil îl înjura pe muchacho care dădea cu pietre în urmă lui. Fuck it! Da, e chiar greu! Panta e destul de abruptă și în plus la fiecare doi pași, mai alunecai unul în spate. Mă uit după Roberto, ăsta era sus la mama dracului și nu știam pe unde o luase. Noroc cu norii, că măcar nu ne bătea soarele în cap. Roberto ăsta parcă e capră neagră! Cum zmeul se urcase nu înțelegeam…Mă concentrez la fiecare pas, că mi se părea că de alunec, până în lac nu mă mai oprește nici dracul. De jos, urletele maimuțelor zguduiau pădurea. După încă o oră jumate intrăm în nori de nu mai vedeam neam. Mai bine, zic… cred că nu mai mergeam mai departe de vedeam unde m-am cățărat. Hotărâm unanim că e timpul ca muchacho să se oprească și să ne aștepte. Oricum rezistase eroic până aici, însă devenise cam tricky treaba. Deja era scrambling ce făceam noi, pe roci care două din trei o luau la vale. Și pas, cu pas, după Roberto atingem în sfârșit vârful…

Mamăăăăăăă…We summited it! Eram leoarcă după 4 ore de hike, 1600 m diferență de nivel, la 35 de grade, într-un ritm drăcesc. Mno, dacă așa de greu e și pe Everest, mai mere’ hantătar! În afară de cca 10 metri în jos, nu vedem mare lucru. Roberto dispare în ceață să se plimbe pe craterul vulcanului. Ăsta e cu capu’ zic… I s-o trage de la sulful ăsta vulcanic! Facem câteva poze, să ne dăm și noi mari pe social media că am urcat pe Concepcion, îl recuperăm pe Roberto, întors întreg din incursiune și o luăm la vale, că oricum mare lucru nu era de făcut. Recunosc că de pe la 1400 de metri devenise o chestiune de ambiție. Nu mai era nimic plăcut în piatra care aluneca, în priveliștea care lipsea cu desăvârșire și suflul pe care nu îl mai aveai. Dar știam că hike-ul ăsta era unic, că trebuia să mă depășesc pe mine, să îmi demonstrez că pot. Mă uitam la Cristi și vedeam aceeași determinare. 

La vale mai greu ca la deal. Panta combinată cu gravitația, te trăgea în jos la fiecare înclinație mai puternică și trebuia să fii atent să nu te dezechilibrezi. Bașca, minibolovanii ăștia vulcanici parcă aveau rulmenți, așa tare alunecau. Îl recuperăm pe muchacho și băgăm viteză că ieșiserăm din nori și mă troznea soarele în cap de nu mai știam de mine. Ajungem în sfârșit în pădure, la maimuțe și la fluturi. Deja genunchii mei începeau să se revolte și îmi treceau prin gând  toate unguentele care se terminau în gel. Au, au, au la fiecare pas. Mâine cred că sunt Robocap! Roberto o ia înainte că noi deja trăgeam mâța de coadă și pe cărarea din pădure chiar nu era problemă de pierdut. Muchacho, o taie și el, dar ca un ghid responsabil ce își dorea să fie, se mai oprea din când în când să ne aștepte. Are viitor băiatul ăsta…

Maimuțele încep din nou să ne însoțească și reapar și fluturii albaștri. Dacă nu m-ar durea așa tare toate, aș putea spune că a fost cel mai fain hike ever! Cu capul la maimuțe care par mai prietenoase acum și ochii după fluturii din Avatar, trag o trântă de văd stele verzi. Bravo Mihaela! Rupe-ți capul acum, ca bleaga în pădure. Măcar de cădeai și tu pe Concepcion, că te puteai lăuda cum ai scăpat la un pas de moarte și ți-a trecut ca în filme toată viața prin fața ochilor… Și după aia, ai avut o revelație, ai vândut tot și te-ai dus în Tibet. Mă rog, nu cred că pe Peugeot și apartamentul meu în rate iau prea mult, da, mno… ce mai contează… Mă ridic din praf, asigur audiența că e totul ok și au, au, au… hai din nou la vale. Fuck it! Are we there yet?! Nu îmi aminteam așa lung drumul ăsta, zău… Într-un final glorios ajungem la o căsuță cu papagali.

Roberto trăsese un pui de somn după cum arăta. Bem o bere, îl lăudăm pe muchacho pentru curaj, nu de alta dar era cam galben săracul…Ne spune că el până acum crezuse că vulcanul Concepcion ăsta era așa, un deal acolo. Că așa îi spuneau prietenii lui…Doamne, ce mincinoși, mă gândesc…Îl punem să promită că va învăța engleză și data viitoare când vom veni, el ne va fi ghid. Acuma, gândindu-mă la toate cele 22 ore de zbor, cred că are suficient timp la dispoziție să se pregătească.

Drumul înspre mașină e presărat cu povești de guerillă, istorie și politică… mă întorc să îmi iau rămas bun de la Concepcion, muntele ce fusese atât de binevoitor cu mine. Lumina caldă mângâia vârful, acum că norii dispăruseră și mai că nu îmi venea să cred ce sus fusesem…Mai trag o serie de poze și mă felicit că sunt întreagă. Când văd mașina, parcă o văd pe Maica Tereza. Urcăm toți, rupți, dar cu zâmbetele de patru coți. Ajunși în Moyogalpa ne luăm rămas bun de la Roberto și muchacho, sperând să îi mai vedem vreodată în viața asta.

La El Encanto ne prăbușim pe terasa bungalow-ului cu o bere în mâna admirând apusul și amintindu-ne fiecare pas, fiecare maimuță, fiecare fluture, până când poveștile noastre sunt cuprinse încet de întuneric.

 

 

Acest articol despre Vulcanul Concepcion face parte din seria Nicaragua. Dacă vrei sa citești toate capitolele, le poți găsi AICI.

Vrei să te țin la curent cu vacanțele și călătoriile mele?
Abonează-te la newsletter


Am citit și sunt de acord cu termenii și condițiile și cu prelucrarea datelor cu caracter personal.

5 thoughts on “Nicaragua – vulcanul Concepcion”

  1. Recomand vulcanul Mayon din Filipibe, cel mai perfect con vulcanic plus zborul de intoarcere Legazpi-Manila in jurul vulcanului face totul!

    Reply

Leave a Comment