Central Park – wkd ca în filme
Dacă partea cu plimbatul aiurea pe străzi cu cafeaua în mâna ca în filme îmi ieșise ieri, azi mai vroiam să punctez ceva din NYC dream… Duminica în Central Park cu bicicleta. Vremea ținea cu noi și vedeam albastrul cerului pentru prima dată în NYC. Parcă totul arăta mai bine. Soarele se oglindea în zgârie norii cenușii, copacii erau mai verzi și lumea zâmbea cu toți dinții. Toți drepți bineînțeles.
Ajungem rapid cu o combinație de metrou și papuc la centrul de închirieri de lângă Central Park unde ne arvunim pentru 4 ore 2 bicle cu 48 USD. Noi și jumate de Manhattan se pare, că era o coadăăăăăăă… ca la pită când nu este. Mândri nevoie mare intrăm în Central Park pe alee. Tulai Rozi da ce e aici, rush hour la alergat?
În Central Park aleea e împărțită în două, o bandă pentru biciclete și una pentru pietoni. Nu ai voie cu mașina, evident. Și poliția are o troșcoletă mică și electrică. Dar are un claxooon, de te doare capul. Chiar mă gândeam cum poate o chestie așa mică să facă o gălăgie așa mare. Mă rog… să revenim la ale noastre. Mă uit în față, parcă era pe autostradă. Atâția oameni alergând laolaltă nu am văzut niciodată. Numai la maraton cred. Nu aveai nici o șansă să o iei în sens invers, că te ciocneai de toți și cred că te și băteau că păreau foarte hotărați.
Ne amestecăm încetișor în autostrada de biciclete și începem să pedalăm. În fața noastră se întindeau pajiști verzi pe care oameni cu căței sau familii cu copii erau la picnic. Unii citeau, unii se jucau, alții pur și simplu leneveau. Ca în filme. Tot holbându-mă în jurul meu, era să o iau pe o doamnă pe ghidon că nu observasem că din loc în loc erau treceri de pietoni ce traversau aleea de biciclete cu semafor. Și se făcuse roșu… Adică semafor. La biciclete. Ca în Alba, prin cetate, nu? ? După ce îi dau cu sorry, sorry în engleza mea de baltă, îmi promit să casc ochii și să mă uit după semnele de circulație, că de calc pe vreunul pe aici pe degetul mic de la picior, mă da în judecată, de îmi vând Peugeot-ul și pe Cățe, să îi plătesc daune.
Ajungem la un lac mare, la care cred că îi zice Jackie Kennedy Onassis . Lăsăm bicicletele parcate și o luăm la picior în jurul lui. Plin de rațe sălbatice. De partea opusă se oglindeau Hotelul Plaza și 432 Park Avenue unde erau cele mai scumpe proprietăți din NY, flancate de restul zgârie-norilor. Stăm vreo jumate de oră pozând tot ce se putea, cu toate device-urile care ne stăteau la dispoziție, nu cumva să pierdem vreo poziție.
De acolo mai pedalăm puțin și facem o oprire pe iarbă, lângă un tip ce avea un casetofon la el și punea muzică tare bună. Lângă noi, doi tineri se îmbrățișau. În copac zăresc un raton, care se întindea leneș în razele soarelui. Pe alei căței fericiți că au fost scoși din apartamente trăgeau de lese în toate părțile posibile. Băieți zâmbind învățau să arunce mingea. Veverițe traversând pajiștea și aleile în toate direcțiile. Și totul era învăluit de miros de hot dog și pretzel. De care nu îmi mai iau niciodată, că e foarte scump ?. Cele patru ore trec destul de repede și cu un ușor regret returnăm bicicletele. În urmă noastră rămâne parcul verde și autostrada de alergători, toți în același sens. Și toți au dinții drepți, căști Apple și smartwatch.
De la biciclete ne îndreptăm prin dantelăria de străzi drepte, ca dinții americanilor, să găsim Sky Line Park. Ăsta e un parc, care a fost amenajat pe o fostă linie de tren. Adică așa să vă imaginați că în trecut printre zgârie nori trecea un tren, la înălțime, care acum, datorită dezvoltării orașului și metroului, nu mai funcționează, însă tot spațiul acela a fost populat cu verdeață și amenajate alei în jurul liniilor pe care să te poți plimba.
Trecem pe lângă chei și ieșim exact în capătul liniei. Ne urcăm pe ea și o luăm la picior. Dat fiind că era sâmbătă și zi cu soare, cred că toți cei cu bicicletele se mutaseră pe Sky Line. Drept urmare aveam traffic jam și aici. Mă enerva un pic aglomerația asta, dar eram mai fascinată de ce reușiseră oamenii ăștia să facă. Din loc în loc, clădirile se despărțeau și lăsau o priveliște fără cuvinte înspre o stradă mărginită de copaci sau plină de taxiuri galbene. Printre șinele de tren răsăreau brândușe, ghiocei și iarbă verde. Da știi cum, frate? Verde din ăla de reclamă. Îmi venea să verific dacă nu e din plastic. Că de la ăștia, cu gadget-urilor lor te poți aștepta la orice.
Terminăm după vreo două ore cu parcul aerian, ne dăm jos din înălțimea zgârie-norilor și ne împlântăm în primul local pe care îl găsim deschis. De unde ne și dau afară că era ceva petrecere privată. Sau poate pur și simplu nu le-a plăcut de noi. Nici nu eram prea fancy îmbrăcați ce e drept. Mno bine, ieșim și găsim un wine bar la un colțișor de stradă, numai bun pentru noi.
Oamenii prietenoși, vinul bun, priveliște brici. Și printre acorduri de jazz în surdină, sirene de poliție, claxoane de mașini și conversația barmanilor, trec în revistă fiecare loc și îmi amintesc fiecare veveriță din Central Park.
Chiar a fost o zi, ca în filme!
